Atașamentul, așa cum a fost definit și descris de psihologul britanic John Bowlby, reprezintă o „conexiune psihologică de durată între ființele umane”. Experiențele trăite în copilăria timpurie influențează semnificativ dezvoltarea și comportamentul viitorilor adulți dar și felul în care se vor forma relațiile acestora cu cei din jur. Mai mult decât atât, stilul de atașament al fiecăruia determină starea sa generală de fericire.
Punctul de plecare al studiilor de specialitate privind comportamentele de atașament îl constituie comportamentul copiilor, atunci când aceștia petrec un anumit timp departe de părinții lor. Copiii au nevoie de figura de atașament care să aibă grijă de nevoile lor de bază. „Tendința de a realiza legături emoționale puternice cu anumite persoane este o componentă de bază a naturii umane”(John Bowlby).
Astfel, atașamentul este responsabil pentru:
- capacitatea de a dezvolta relații împlinite cu ceilalți;
- capacitatea de a menține un echilibru emoțional;
- capacitatea de a explora lumea;
- capacitatea de a face față stresului;
- capacitatea unei persoane de a se simți în siguranță;
- capacitatea unei persoane de a se bucura de sine și de a-și găsi împlinirea alături de ceilalți;
- capacitatea unei persoane de a-și reveni după dezamăgiri sau evenimente neplăcute.
Caracteristicile de bază ale atașamentului sunt reprezentate de:
- menținerea apropierii de ceilalți: dorința de a fi în apropierea oamenilor de care ne atașăm;
- existența unui loc sigur, cu rol de refugiu: revenirea la persoana de care suntem atașați, care poate oferi confort și siguranță într-o situație de vulnerabilitate;
- un cadru sigur: persoana de care suntem atașați poate asigura un mediu sigur pentru împlinirea nevoilor noastre;
întristare legată de separare: absența persoanei de care suntem atașați produce sentimente de neliniște, tristețe, anxietate.
