Considerații generale privind psihoterapia copilului și adolescentului cu tulburare de atașament – Partea a doua

Considerații generale privind psihoterapia copilului și adolescentului cu tulburare de atașament – Partea a doua

Psihoterapia concomitentă a părinților sau a figurilor de atașament joacă un rol important în tratamentul copiilor. Deoarece copilul poate realiza progresele pe care le face în terapie doar în măsura în care părinții sunt capabili să le înțeleagă și să le accepte, terapeutul trebuie să îi informeze pe părinți despre teoria de bază a psihoterapiei, despre procesul terapeutic, despre principalele modificări ce survin pe măsură ce activitatea progresează și despre planul de tratament specific. De asemenea, se poate lua în considerare psihoterapia individuală sau de cuplu a părinților, în funcție de psihopatologia acestora. În astfel de cazuri, trebuie luate în considerare și analizate principalele aspecte legate de caracteristicile relațiilor lor de atașament.

Prin urmare, terapeutul copilului trebuie să creeze o relație de atașament pozitivă (adică să devină o bază sigură) nu numai pentru copil, ci și pentru părinți. Dacă părinții nu sunt interesați de relația terapeutului cu copilul, sau de modificările simptomelor copilului, dacă simt că terapeutul îi respinge sau dacă ei înșiși îl resping, tratamentul va eșua, deoarece părinții, de teamă, vor înclina spre încetarea terapiei. Terapeutul trebuie să stabilească o bază emoțională sigură și pentru părinți, demonstrând sensibilitate față nevoile de atașament ale acestora (cele ale mamei pot fi foarte diferite de cele ale tatălui), astfel încât și ei să poată discuta despre propriile traume, răni și experiențe de pierdere și separare în timpul activității lor terapeutice concomitente. Mai mult decât atât, atașamentul și nevoile de explorare ale părinților în cadrul propriilor relații au, în general, o importanță considerabilă. Dacă aceste nevoi nu sunt bine integrate în parteneriat, dorințele și nevoile de atașament ale partenerilor pot fi transferate asupra copilului, care poate fi apoi forțat în rolul de partener surogat. Dorințe de transfer asemănătoare pot fi proiectate și asupra terapeutului.

Sursa: Brisch, Karl Heinz, Treating attachment disorders: from theory to therapy, Ed. The Guilford Press, 2012

Share

Abonează-te

Alte articole

Efectul placebo în relația terapeutică

Efectul placebo în relația terapeutică

Relația terapeutică încurajează dezvoltarea credințelor pozitive (despre sine și despre ceilalți). Una din variabilele care contribuie semnificativ la atingerea unor […]

Vezi mai mult
Creșterea nivelului de speranță în relația psihoterapeut-copil/ adolescent care suferă de tulburări de atașament presupune:

Creșterea nivelului de speranță în relația psihoterapeut-copil/ adolescent care suferă de tulburări de atașament presupune:

Crearea unor relații apropiate bazate pe încredere Învățarea unor strategii care să faciliteze schimbarea într-un sens pozitiv (controlul furiei și […]

Vezi mai mult
Speranța în psihoterapia copilului. Adolescentului cu tulburare de atașament – Partea întâi

Speranța în psihoterapia copilului. Adolescentului cu tulburare de atașament – Partea întâi

O relație terapeutică pozitivă implică instalarea unui sentiment de speranță în mintea copilului/adolescentului. Indiferent de școala terapeutică, speranța a fost […]

Vezi mai mult