În psihoterapia copilului este evident că terapeutul trebuie să reprezinte o bază sigură pentru pacientul copil, deoarece, cu cât copilul este mai mic, cu atât el se bazează mai mult pe o figură securizantă de atașament care să-i faciliteze dezvoltarea armonioasă. Terapeutul trebuie să acționeze mai convingător ca bază sigură decât chiar ca un membru al familiei. Aici, sensibilitatea și capacitatea de conectare a specialistului sunt fundamentale. Copiii sunt mult mai onești și mai direcți decât adulții, care pot intra în relații predominant cognitive, mai curând formale. Totuși, dacă nu se răspunde nevoii de atașament a copiilor în terapie și dacă aceasta nu este luată în considerare în mod corespunzător încă de la început, terapia devine imposibilă sau se încheie după doar câteva ore.
În terapia copilului, comportamentul de joc al copilului este concentrat pe materialul legat de atașament, separare și explorare. În funcție de vârsta copilului și de orientarea terapeutică a terapeutului, interacțiunile de joc legate de atașament dintre copil și terapeut pot fi abordate fie prin comunicare verbală directă, fie prin interpretare în cursul jocului participativ, iar copilul poate fi confruntat într-o oarecare măsură cu acest material. Amploarea confruntării sau a abordării verbale directe a temelor de atașament depinde de vârsta copilului și de capacitățile sale cognitive. În general, copiii pot aborda ei înșiși experiențele de atașament, atât în ceea ce privește transferul, cât și atașamentele efectiv experimentate în trecut. Însă atunci când aceste experiențe sunt excesiv încărcate de anxietate și agresivitate, terapeutul trebuie să procedeze cu foarte multă prudență. O legătură terapeutică care nu este încă sigură poate deveni suprasolicitantă din punct de vedere emoțional, dacă copilul este inundat de afectele aferente acestor experiențe și dacă acestea sunt interpretate și explicate prea devreme.
Sistemul de atașament se activează odată cu separarea inevitabilă de la finalul unei sesiuni, în weekend, în vacanțe și în perioade de boală. În terapia copiilor pe perioada separărilor, aceștia pot lua acasă diferite jucării din spațiul terapeutic. Ele pot fi considerate obiecte de tranziție (după Winnicott, 1958) care pot substitui simbolic terapeutul și relația terapeutică. Unii copii cer să li se trimită cărți poștale, ca dovadă că nu au pierdut figura de atașament reprezentată de terapeut ca urmare a separării, iar alții pot solicita alte forme de contact cu terapeutul (telefon, mesaje text, email-uri etc).
