Efecte ale neglijării și abuzului în relația părinte-copil – Partea a treia

Efecte ale neglijării și abuzului în relația părinte-copil – Partea a treia

Deși neglijarea și abuzul sunt extrem de dăunătoare pentru dezvoltarea socio-emoțională a copilului, de cele mai multe ori, copilul minimizează experiențele traumatice. Există însă numeroase studii care demonstrează că acei copii abuzați (fizic, sexual și emoțional) și neglijați suferă de anxietate, depresie, stimă de sine scăzută, stres posttraumatic, idei suicidare etc.

Autoarea Jasmin Lee Cori aprecia că există efecte specifice ale neglijării emoționale în copilărie, precum (continuare):

  • Agresivitate internă. Individul care a experimentat un mediu critic în copilărie are un critic interior foarte dur. Chiar dacă uneori vocea critică internă îl protejează și îl motivează, de cele mai multe ori însă este scăpată de sub control și abuzivă, reprezentând o sursă de stres considerabilă. Adesea acest agresor intern prezintă aceleași convingeri ca îngrijitorul abuziv ”Nu ești bun! Ești prost, leneș, gras etc.” Problema cu agresorul intern este că individul nu este niciodată în siguranță, pericolul se află mereu la un gând distanță.
  • Automutilarea. Comportamentele ce țin de automutilare pot varia, de la autosabotajul subtil și lipsa unei bune griji de sine până la forme de automutilare, precum tăiatul sau arsul corpului, ori chiar suicidul. Mecanismele automutilării pot fi: perpetuarea abuzului care a fost interiorizat, rezultat al autoînvinovățirii pentru abuzul suferit în trecut, expresie a rușinii și încercarea de a o gestiona, expresie a urii de sine (introiectată) sau al furiei reprimate și întoarse asupra sinelui, încercare disperată de a simți ceva.
  • Disocierea. Disocierea reprezintă deconectarea de la propriul corp, de la propriile emoții și de la mediul înconjurător. Disocierea funcționează ca un ”întrerupător” pentru sistemul nervos copleșit de abuz și traumă. Ea reprezintă un răspuns la situații de criză și acționează cu succes doar parțial deoarece ajută individul să facă față pe termen scurt, fără a-i fi de folos pe termen mediu-lung, când este nevoie ca toate componentele experienței să fie integrate (emoții, senzații corporale, gânduri etc). Disocierea este o reacție inconștientă la un stres extrem și poate dura câteva minute, câteva zile, sau chiar toată viața, individul trăind cu totul separat de propriile emoții, de propriul corp și de mediul înconjurător.

Share

Abonează-te

Alte articole

Efectul placebo în relația terapeutică

Efectul placebo în relația terapeutică

Relația terapeutică încurajează dezvoltarea credințelor pozitive (despre sine și despre ceilalți). Una din variabilele care contribuie semnificativ la atingerea unor […]

Vezi mai mult
Creșterea nivelului de speranță în relația psihoterapeut-copil/ adolescent care suferă de tulburări de atașament presupune:

Creșterea nivelului de speranță în relația psihoterapeut-copil/ adolescent care suferă de tulburări de atașament presupune:

Crearea unor relații apropiate bazate pe încredere Învățarea unor strategii care să faciliteze schimbarea într-un sens pozitiv (controlul furiei și […]

Vezi mai mult
Speranța în psihoterapia copilului. Adolescentului cu tulburare de atașament – Partea întâi

Speranța în psihoterapia copilului. Adolescentului cu tulburare de atașament – Partea întâi

O relație terapeutică pozitivă implică instalarea unui sentiment de speranță în mintea copilului/adolescentului. Indiferent de școala terapeutică, speranța a fost […]

Vezi mai mult