Atunci când se face evaluarea comportamentelor adultului menite să asigure o relație de atașament pozitivă, se caută acele dovezi concrete din care să reiasă că îngrijitorul (adultul) este capabil să susțină nevoile fundamentale ale copilului: suport și siguranță emoțională care să încurajeze comportamentele de explorare ale copilului; căldură și disponibilitatea emoțională care să încurajeze copilul să vină la adult pentru a primi confort emoțional atunci când simte disconfort sau stres; securitate emoțională resimțită de copil în ceea ce privește persoana adultului.
Unul dintre principalele comportamente care interferează negativ cu satisfacerea acestor nevoi este lipsa sincronizării/conectării emoționale (Powell Bert, Glen Cooper, Kent Hoffman, Bob Marvin, The circle of security intervention, Ed. The Guilford Press, 2014). Atunci când adultul nu este sincronizat emoțional cu copilul, de fapt nu este sincronizat cu nevoile emoționale și de dezvoltare ale acestuia. Acest lucru se întâmplă când capacitatea de empatie a adultului este afectată de faptul că ceva anume din nevoile emoționale ale copilului îi trezesc mecanismele de apărare dezadaptative din propriile relații de atașament. Lipsa sincronizării emoționale poate îmbrăca diverse forme.
