- Aplatizarea afectivă. În relaționarea cu copilului adultul pare să fie lipsit de emoționalitate (fără entuziasm, plăcere sau încântare). Acesta asistă la jocul copilului, însă îl urmărește mecanic fără să se implice sau să contribuie la complexitatea și creativitatea jocului. Poate părea plictisit, neatent sau chiar supărat că trebuie să interacționeze cu copilul. Adesea adulții par lipsiți de familiaritate în ceea ce privește modul în care se poate desfășura un joc care să fie satisfăcător atât pentru copil cât și pentru adult. Se pot observa o expresie facială redusă și mișcări corporale încete și gândite. Acest timp de comportament determină copilul să experimenteze sentimentul că este singur și lipsit de importanță, sau, mai rău, că este o povară pentru adult. Adultul, prin lipsa emoțiilor și prin lipsa expresiilor faciale, oferă puține informații copilului și drept consecință, acesta din urmă, nu-și poate dezvolta competențele emoționale și sociale. Acest stil de relaționare al adultului poate fi observat în cazul adulților care sunt depresivi, depășiți de greutăți sau epuizați psihic.
- Pozitivismul emoțional. Uneori, adultul face față disconfortului emoțional (propriu sau al copilului) prin prezentarea unor emoții pozitive. Însă atât observatorul extern cât și copilul simt faptul că aceste emoții nu sunt autentice. Emoțiile pozitive autentice izvorăsc și cresc într-o situație anume, ajung într-un punct culminant, apoi revin la starea inițială într-o manieră lină. Când adultul manifestă un pozitivism emoțional exagerat, el poate instantaneu porni și opri aceste trăiri. Observatorul simte că în spatele zâmbetului forțat există o tensiune emoțională semnificativă. O astfel de atitudine devine extrem de problematică când copilul resimte stres emoțional și caută confortul adultului. Pozitivismul emoțional neautentic este confuzant pentru copil deoarece el trebuie să aleagă între a avea încredere în propriul instinct care-i spune că ceva este în neregulă și că nu se poate baza pe cuvintele și expresiile faciale ale adultului, și a nu avea încredere în propriul instinct și să accepte ca reale trăirea emoțională și mesajul adultului. Când copilul este ”distras” de la propria lui trăire emoțională de către un adult care manifestă pozitivism emoțional exagerat, acest lucru reprezintă chiar opusul sincronizării/conectării emoționale de care ar avea nevoie. În acest context, copilul este lăsat singur cu suferința sa și i se sugerează că trebuie să performeze, sau să facă ceva special, sau să fie vesel astfel încât trăirea lui emoțională să fie asemănătoare cu cea a adultului.
Sursa: Powell Bert, Glen Cooper, Kent Hoffman, Bob Marvin, The circle of security intervention, Ed. The Guilford Press, 2014
