O relație terapeutică pozitivă implică instalarea unui sentiment de speranță în mintea copilului/adolescentului. Indiferent de școala terapeutică, speranța a fost mereu considerată o componentă critică a schimbării psihologice. Speranța se află în strânsă legătură cu sănătatea fizică și psihică, performanța academică și recuperarea în urma unor evenimente traumatice. Speranța este sentimentul care se dezvoltă cu preponderență în cadrul relațiilor de atașament timpurii. Copilul învață încrederea când se simte în siguranță și are toate nevoile satisfăcute, acest lucru permițându-le să experimenteze sentimentul de speranță. Neglijarea și abuzul distrug credința copilului într-o lume sigură, precum și credința în relații bazate pe încredere și interdependență. Distrugerea acestor credințe conduce la experimentarea unui sentiment de pierdere a speranței, la simptome comune tulburărilor de stres, la depresie etc.
În intervenția tulburărilor de atașament construirea sentimentului de siguranță este un element cheie. Speranța îl ajută pe copilul/adolescentul cu tulburare de atașament să creadă în posibilitatea unui viitor mai bun. Contactul social pozitiv joacă un rol important în apariția speranței, iar relația psihoterapeutică este un bun mijloc cu ajutorul căruia se combate lipsa speranței și neajutorarea.
Sursa: Gomez-Perales Niki, Attachment-focused trauma treatment for children and adolescents :phase-oriented strategies for addressing complex trauma disorders, Ed. Routledge, 2015
