Atât psihologii în dezvoltarea copilului, cât și cercetătorii din domeniul psihopatologiei de dezvoltare atrag atenția asupra faptului că tiparele originale de atașament identificate de Mary Ainsworth (sigur, evitant, anxios) reprezintă tipare de adaptare care pot fi întâlnite la copiii și părinții din cadrul populațiilor non-clinice. În acest sens, se crede că atașamentul evitant, ale cărui anumite aspecte îi amintesc unui clinician de comportamentul psihopatologic, reprezintă o strategie comportamentală prin care copiii își pot adapta comportamentul de atașament la atitudinea propriilor părinți. În acest mod ei pot menține relația cu părintele chiar dacă de la o distanță mai mare. Din cauza faptului că acei copii cu atașament evitant par să știe că manifestarea dorinței lor de apropiere va fi întâmpinată cel mai probabil prin respingere, aceștia învață, încă din primul an de viață, să își inhibe astfel de comportamente de atașament cum ar fi refuzul de a se separa însoțit de strigate, plâns sau agățatul de părinte. În schimb, se țin la distanță de persoana de referință, evitând astfel să fie respinși.
Atașamentul față de mamă poate fi menținut, dar cu prețul nevoii de apropiere a copilului (Powell Bert, Glen Cooper, Kent Hoffman, Cum să crești un copil sigur de sine – Parentajul bazat pe Cercul Siguranței, Editura Trei, 2017). În rândul acestor copii, comportamentul evitant în situațiile de atașament pare a fi cea mai bună strategie de a minimaliza stresul provocat de respingerea comportamentului de atașare.
