În cazul în care deprivarea emoțională timpurie a copilului a fost severă, se pot dezvolta comportamente asemănătoare dependenței, inclusiv tulburări de dependență. În aceste cazuri, la semnalele copilului care indică nevoia de apropiere, protecție și securitate nu se răspunde prin contact fizic, ci printr-un comportament mai puțin bine adaptat, cum ar fi hrănirea. Copilul descoperă rapid că i se reduce stresul resimțit, însă nevoia reală a rămas nesatisfăcută. Ca rezultat, poate repeta solicitările, poate plânge, însă, din nou, nu i se poate oferă nimic altceva, în afară de mâncare. Acest lucru va duce la îngrășare rapidă și, în cele din urmă, la tulburări de alimentație. Acest tip de comportament de dependență poate fi direcționat cu timpul către alte obiecte care reduc pe termen scurt stresul, cum ar fi activitatea neîncetată și fără scop, dependența de jocuri video sau de computer, dependența de muncă sau învățatul obsesiv și relațiile obsesive. Cu toate acestea, se poate manifesta și prin dependența de alimente, alcool sau droguri. Obiectul substituției care provoacă dependență, înlocuind o relație sensibilă de atașament pentru a regla stresul, este în esență interșanjabil. Poate include interesul constant pentru relații pe termen scurt, mereu altele, inclusiv cele sexuale, fără o implicare emoțională reală cu o altă persoană. O substanță care provoacă dependență are avantajul că este disponibilă sau ușor de dobândit și controlat în orice moment. Dacă nu este disponibilă, pot apărea simptome de sevraj emoțional și chiar fizic, în funcție de substanța în cauză.
Persoana care caută atașamentul emoțional autentic dezvoltă un atașament patologic față de respectiva substanță care provoacă dependență, ca surogat pentru o figură reală de atașament. Această formă de tulburare de atașament este foarte greu de ”tratat”, deoarece substanța care provoacă dependență este de obicei mai ușor disponibilă și reduce stresul mai rapid decât o figură reală de atașament față de care trebuie mai întâi dezvoltat un atașament. Și tocmai aceasta este problema, deoarece persoanele cu o tulburare de atașament se tem în general să se implice în mod real, motiv pentru care intervenția psihologică este foarte dificilă. Iar când își dau consimțământul pentru psihoterapie, o fac cu o mare anxietate și, prea des, întrerup relația rapid.
